Sentimentul de apartenență a unui bebeluș în mediul său cel mai apropiat se arată și prin limbajul suptului, dacă ii putem spune așa. Văd des mame care mă așteaptă extenuate și îmi spun ca bebelușii lor vor să sugă des sau că vor numai în brațe. Nu ținutul copiilor le extenuează – așteptările o fac.
Cu toții avem noțiuni preconcepute despre a fi părinte, bazate pe propria noastră experiență și pe ceea ce am observat la alți părinți. „Nu voi vorbi niciodată așa cu copilul meu!”, „Îmi voi învăța copilul să fie calm, liniștit!”, „Voi face lucruri atât de diferite de părinții mei!” Ne imaginăm un bebeluș care zâmbește, doarme toată noaptea, bea lapte și este mulțumit.
În plus, platformele sociale populează o credință în fericirea părintească, o ficțiune pe care noi o acceptăm, ba chiar ne-o imaginăm pentru a face acceptabile toate lucrurile grele, este ca un mecanism de apărare. Cu alte cuvinte, noi, părinții, am creat în mod colectiv mitul bucuriei parentale, deoarece altfel ne-ar fi greu să justificăm investiția uriașă de care au nevoie copiii. Ne idealizăm copilul încă de dinainte de a se naște și când acesta se naște, se pornește conflictul.
Oricum ar fi, sarcina noastră este să îl îngrijim și să ne luăm în serios rolul de a-l ajuta pe acel copil să devină un om desăvârșit dezvoltat, din punct de vedere emoțional și fiziologic.
Afecțiunea este un medicament necondiționat pentru stima de sine, care începe să se formeze încă din primele luni de viață. Este terapia îmbrățișărilor, terapie de care avem cu toții nevoie.
Prin urmare, bebelușul se simte calm și liniștit atunci când este îmbrățișat de mama sau tatăl său. Experimentează sentimentul de siguranță în acel moment pentru că, în ciuda vârstei sale fragede, sentimentul de apartenență este co-natural cu însăși esența lui. Atunci când primește iubirea necondiționată a celor care îl iubesc cel mai mult se simte cel mai în siguranță.
Să fii părinte înseamnă să te dezvolți, să te maturizezi, să înveți și să crești o dată cu copilul tău. Iar această creștere înseamnă, deseori, să faci pace cu realitatea că dacă tu nu ai primit suficientă afecțiune în copilăria ta, nu înseamnă că trebuie să perpetuezi mai departe această dăruire mereu fracționată, cu picătura. Te-ai mai simți în siguranță dacă partenerul tău ar avea constant această rezervă și teamă de a-și arăta dragostea față de tine? Dacă noi ca adulți ne dorim să primim totul în relația cea mai importantă pentru noi de ce un copil nu ar avea dreptul să primească la fel?
Etapele parentale pe care le experimentăm în primii ani continuă să se schimbe pe măsură ce bebelușii cresc, devenind adolescenți. Odată ajunși în acea etapă ne putem da seama și mai bine dacă le-am satisfăcut sau nu nevoia de atașament securizant, în funcție de câtă încredere mai au in noi într-una dintre cele mai dificile perioade pe care le implică acest drum greu și totuși atât de rapid către maturitate.
Familia este un spațiu de identitate pentru bebelușul care este primit cu brațele deschise acasă. O iubire care este o manifestare clară a îngrijirii necondiționate pe care părinții ar trebui să o ofere în orice moment copilului. Nu numai când este bebeluș, ci și pe tot parcursul vieții. Părinții sunt rădăcina existenței, oameni de referință chiar și atunci când nu mai sunt prezenți. Moștenirea de iubire pe care părinții o lasă sub forma amintirilor unei vieți împărtășite în comun este un simbol al legii apartenenței care transcende granițele planului fizic și temporal.
Țineți-vă bebelușii la sân, purtați-i în brațe ori de câte ori cer, prin cuvinte sau nu, și prețuiți clipele cu ei micuți și calzi la pieptul vostru pentru că acestea sunt momentele de care vă va fi cel mai dor.
Celor care vă spun că dacă bebelușul nu e în nici un pericol, poate fi lăsat să plângă ca să nu ajungă un răsfățat mai târziu, spuneți-le că” pericolul cel mai mare este să nu simți că ești iubit”. (cf. Gabriela Hranovschi). Nu copiii sunt „high needs”, cum se spune în engleză, ci adulții sunt low offer.
Dacă încă aveți îndoieli, vă las mai jos și un extras dintr-un studiu amplu care a consemnat importanță afecțiunii fizice în dezvoltarea armonioasă a copiilor, cât și efectele benefice asupra noastră, a norocoșilor care îi avem în brațe:
Bebelușii se nasc având experiență cu atingerea: în perioada prenatală, bebelușul are oportunități ample de a simți contactul fizic cu propriul său corp și mediul imediat în care se dezvoltă – corpul mamei. Pielea este cel mai mare organ de simț al nostru, iar bebelușii îl folosesc în avantajul lor. De obicei, aceștia caută cât mai mult contact fizic cu celelalte persoane. Când sunt ținuți, bebelușii tind să se ghemuiască la gâtul tău și să se muleze după tine. Această poziție este liniștitoare pentru sugar și, de asemenea, le permite copiilor să-și cunoască îngrijitorii – să asocieze diferitele percepții ale atingerii, vocii, văzului și mirosului cu persoana care îi ține în brațe.
Contactul fizic cu bebelușii îi influențează și pe îngrijitorii lor. Din punct de vedere fiziologic, contactul fizic cu sugarii, în special contactul frontal, stimulează eliberarea de oxitocină, care este asociată cu comportamente de hrănire și stări pozitive de dispoziție (Uvnäs-Moberg, 2003; Uvnäs-Moberg, Handlin și Petersson, 2015). Din punct de vedere comportamental, atunci când sunt în contact fizic strâns cu bebelușii, persoanele care îi îngrijesc învață mai ușor să recunoască semnalele sugarilor – când sunt adormiți, când sunt treji, când le este foame. O astfel de conștientizare îmbunătățește receptivitatea îngrijitorilor față de sugari.
Consecinţa ținutului în brațe și a iubirii necondiționate? Bebelușii nu mai plâng continuu fiindcă „încercăm să îi obișnuim cu pătuțurile și cărucioarele, pentru că dorim să creștem copii cuminți”, ci încetează să mai plângă pentru că „îi obișnuim cu brațele noastre”.
